Reclame

Am aflat de pe net ca la Universitate Kinder isi va sarbatori 50 de ani de existanta pe piata. E vorba de Kinder cu surprize de care toata lumea a auzit. Am mers din curiozitate sa vad cam ce surprize ar putea sa le faca picilor Kinder. Intr-un cort imens erau stransi de-a valma o gramada de parinti cu copilasii. E adevarat ca existau cateva activitati interesante. Intr-un colt se desena de zor. Pe alta latura doi copii escaladau un perete prinsi in haturi mai ceva ca alipinistii profesionisti. Mai in mijloc langa scena cativa pici se intreceau sa ocheasca vreo 7 conserve puse pe baloti de fan.
Bine, bine, dar aici nu se da nimic gratis? (cred ca asa au gandit toti participantii la actiunea de marketing Kinder) Pe tot drumul pana la Universitate am vazut parinti si copii ducand mandrii si veseli in maini cate un balon in forma de inima cu logoul Kinder.
In fata cortului copiii erau stransi pe langa mascotele Kinderino, Schoko-Bons și Happos.
Kinderino e oul kinder cu surprize. Schoko-Bons e o mascota sub forma de bomboana ciufulita. De Happos nu auzisem dar i-am vazut si pot spune ca sunt doi hipopotami albastrii un baietel si o fetita. Cand ii priveam mai cu atentie un pici obraznic s-a tupilat pe langa mascota fetita Happos si i-a ars un sut in fund de nu s-a vazut. Nu stiu daca persoana care era inauntrul mascotei a simtit lovitura, dar gestul m-a lasat masca. Nu stiam daca sa rad si sa ma tavalesc pe jos amuzata de ideea tampita care ia venit piciului sau sa ma supar pentru neobrazarea copilului. Cand sa ies din invalmaseala cortului Kinder care era plin de parinti disperati sa intre cu copiii sau agitati sa iasa mai repede din aglomeratia ma trezesc in fata mea cu un piciulica vijelios care imi trage un sut in picior pe nepusa masa. Cred ca ii stateam in cale :))
Spre iesire un baietel de vreo 8-9 ani ii destainunie supararea mamei sale:
„-Azi e cea mai oribila zi! Unde e oul meu kinder?”
Se vede treaba ca si el se astepta la ceva gratis… si nu a primit nimic….
Cred ca si eu m-as fi suparat la fel ca el daca nu eram precauta sa imi cumpar 2 oua kinder inainte sa vin la Universitate. Unul din ele avusese surpriza strumfita florareasa si celalat ou kinder o porcarie de breloc care a ajuns la gunoi in a doua secunda. Deci sa zicem ca eram multumita ca tocmai imi marisem colectia de strumfi.

Am ales sa ne cazam la Orastie pentru ca de aici sa pornim spre toate obiectivele incluse in programul nostru: Sarmisegetuza Regia, Sarmisegetuza Ulpia Traiana, Cetatea Costesti, Cetatea Deva, Castelul Huniazilor, Biserica Densus, Manastirea Prislop etc..Nu mai fusesem niciodata aici si am considerat ca si orasul Orastie este el insusi o atractie turistica desi e micut. Dezamagirea a fost sa constatam ca desi in centru exista Cetatea Orastie ea nu se poate vizita. Am uitat sa mentionez ca de „noaptea muzeelor” am avut parte la Orastie de un frumos spectacol de dansuri populare romanesti in fata Muzeului de Etnografice plus vizitarea gratuita a micutului si cochetului muzeu. Sa pornim deci intr-o plimbare sau mai bine zis o hoinareala prin Orastie.

Pe autostrada am mers ca in palma, de s-a mirat si GPS-ul. Zona aceasta a tarii are sosele exceptionale. Nu am vazut o groapa.

Intrarea in municipiul Orastie nu a fost asa senzationala. Parea chiar un pic parasit sau neingrijit locul, dar nu ne-am pierdut cu firea.

Pe partea dreapta a drumului am zarit o locomotiva de colectie asemanatoare cu cea din Gara de la Sinaia. Nu stiu care ii este povestea. As fi curioasa sa o aflu.

La intrarea in Orastie am oprit la benzinarie sa mai facem plinul. Drumul si osteneala aveau sa se termine in curand pentru ca GPS-ul arata ca suntem aproape de cazare.

Nu sunt asa de multe locuri de cazare la Orastie. Am ales Hotelul Dacor unde am fost bine primiti. Dejunul a fost indestulator si bun. Singurul minus al hotelului este pozitia lui langa „unde nu este durere, nici intristare, nici suspin” adica cimitir.

E adevarat ca receptionera a fost draguta si ne-a cazat pe partea cu orasul „viu”. Nu stiu ce imagine urata e pe partea cealalta cu mormintele… Hotelul este aproape de centru orasului.

La Orastie gasesti din loc in loc elemente care aduc aminte si pastreaza vie in constiinta cetatenilor ca aici au locuit dacii.

Exista un monument numit „Izvorul de aur al Dacilor” intersant si unic in Romania la Orastie acest stindard dacic. Am gasit magnet de frigider cu stindardul. La Muzeul de Etnografie este un stindard „real” pastrat. Bravo, cetatenilor Orastiei!

Decebal este si el prezent intr-o statuie in centru. Daca nu l-ai gasi la Orastie oare in ce alt loc al Romaniei l-ai putea gasi? La Muzeul de Istorie din Bucuresti! 🙂

Pe latura unei cladiri am vazut aceasta reprezentare interesnata probabil ramasa de pe timpul comunistilor cu regele dac inconjurat de soldati. Nu stiu de ce mi-a venit in gand Miorita. Poate pentru ca e vorba cam de acelasi lucru?

In parculet langa Catedrala Ortodoxa la loc de cinste sta Burebista cel mai impunator rege al dacilor.

In fata Primariei Orastie exista o arteziana minunata si un aranjament florar de asemenea demn de laudat.

De asemenea trebuie mentionat ca in centru Orastiei sunt tot felul de trandafiri ingrijiti si parfumati care incanta privirea. Mie mi-au adus aminte de minunata gradina de trandafiri a Reginei Maria de la Balcic.

Cladiri vechi cu o arhitectura deosebita isi impletesc existenta in Orastie. Aici orasul pare incremenit in timp. Pare ca niciodata nu se intampla nimic, dar e o aparenta…

M-am bucurat sa descopar Catedrala Ortodoxa din Orastie. Chiar am mers inauntru sa ne rugam si sa ii multumim lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce ne da.

Catedrala este un simbol si o promisiune ca Ortodoxia nu va disparea niciodata din Ardeal. Doamne ajuta!

Asa cum spuneam mai sus Cetatea Orastiei exista, dar nu se poate vizita. O vezi de departe datorita turlei acestui locas. Mie mi-au atras atentia indicatoarele care semnalizau in ce directie se gasesc cetatile dacice pe care vroiam sa le vedem.

O data cu hoinareala prin oras l-am intalnit pe Mustash :)) ca tot e la moda mustata. In locul atelierelor mestesugaresti acum sunt buticuri cu tot felul de lucruri de cumparat pe aici. La florarie am gasit vederi cu Orastie. La Posta nu aveau.

Revenind la Cetatea Orastie va pot spune ca daca vreti sa o vedeti trebuie sa va cazniti printre ziduri si cladiri sa o observati.

Mi-as fi dorit sa vad Cetatea Orastie mai de aproape, dar daca nu s-a putut asta e. Poate ca va fi reabilitata candva pentru a i se da posibilitatea sa isi dezvaluie stralucirea de alta data.

Aproape in fiecare zi i-am dat tarcoale cu speranta ca pot zari printre ziduri un element interesant. La sinagoga de langa cetate se vrea construit un muzeu al orasului Orastie. Mai jos puteti vedea macheta cetatii asa cum am gasit-o expusa si noi.

Dintotdeauna mi-au placut machetele pentru ca iti explica in imagini cum arata in trecut un obiectiv. Mai ales in muzee au mare cautare pentru mine si le admir cu placere. 🙂

Lasand la o parte cetatea Orastie ne-am mai plimbat prin centru in cautarea a noi obiective. Harta Orastiei este afisata pe un panou pietonal langa Catedrala Ortodoxa. Info pointul nu mai exista ca l-am cautat peste tot.

In fiecare zi am mancat la Orastie la „Restaurant Noblesse” si chiar ne-am ospatat bie. Au mancare foarte buna si servirea ireprosabila.

Intr-una din zile am servit la „Restaurant Noblesse” in Orastie un peste delicios. Si acum imi ploua in gura cand ma gandesc la el.

De ziua mea tot aici am sarbatorit cu un platou cavaleresc cum numai la „Piciorul Porcului” in Bucuresti mi-a fost dat sa savurez.

Catalin a fost si el incantat de mancare si mi-a fost alaturi la marele festin. Acum zic si eu vorba romanului: „cand ne-o fi mai greu ca acum sa ne fie….”

Aceasta poza pitoreasca e facuta la implinirea frumoasei varste de 38 de ani de catre…mine. 🙂 Multumesc lui Dumnezeu ca m-a lasat in aceasta lume sa traiesc!

In ziua in care trebuia sa se sarbatoreasca evenimentul „Noaptea muzeelor” am zarit intamplator un afis care ne invita la Muzeul de Etnografie Orastie sa vedem o parada portului popular si alte actiuni. Zis si facut.

Calusarii copii ne-au incantat cu dansurile lor. Era printre ei un baietel mic, simpatic si zglobiu tare. Bravo lor!

Si copiii mai mari nu s-au lasat mai prejos si au dansat foarte bine tot acolo in curtea Muzeului de Etnografie.

In perioada cat au durat dansurile populare ale copiiilor fierarul KOMAKIZA a mesterit la varfuri de sabie in direct. A captat atentia publicului si mai ales a copiilor dornici sa vada cum se bate fierul cat e cald.

Fiind „Noaptea muzeelor” am vizita gratis loactia. La intrare mi-a atras atentia exceptionalul stindard de lupta al dacilor cu care m-am pozat.

Ca exponat mi-a placut acest staul poligonal specific dacilor si straiele populare traditionale expusa in muzeu.

Asa mergeau la munca pe camp stramosii si chiar bunicii mei. Dupa osteneala urma ospatul cu merindele aduse de acasa. Organizatorii ne-au rasfatat la iesire dandu-ne paine, o bucata de paine care amintea de cea facuta cu mare grija si truda in casa de bunica. 🙂

Cand am venit dinspre Deva ne-am uitat cu atentie sa vedem aproape de marginea drumului un alt monument interesant al orasului Orastie- sabia dacica.

Sabia sta inaltata pe un piedestal, un pic amenintatoare ca sa stie toti dusmanii potentiali ca dacii nu au murit, ci traiesc pe aceste meleaguri. Forta Daciei invinge timpul si timpurile.

De foarte multa vreme imi propusesem sa ajungem la Deva. Chiar gasisem la un moment dat intr-un info point din Sinaia sau Giurgiu, nu mai stiu exact, un dvd cu prezentarea Cetatii Deva dupa reconditionare. Pana la urma s-a intamplat sa vizitam orasul si cetatea in luna mai 2018. Slava lui Dumnezeu!

Stema orasului Deva contine pe langa cetatea- simbol si mandria locuitorilor, un calaret care nu e nimeni altul decat regele dac Decebal.

Cum te apropii de Deva din orice parte ai veni zaresti sus pe deal cetatea semeata. Privind-o de la distanta parca iti creste inima de bucurie ca a rezistat peste vreme pentru a fi o dovada vie a istoriei romanilor.

La intrarea in oras am admirat grupul de statui cu gimnastele Romaniei. Acesta e alt motiv de bucurie daca ne gandim de cate ori castigarea medaliilor la campionatele mondiale ne-a adus zambetul pe buze si multumirea noua romanilor.

Orasul nu are o harta vizibila sau poate noi nu am dat de ea. Am ratacit un pic prin parcul de la poalele dealului cetatii Deva pana am dat de statuia lui Decebal. De la info point am aflat pe unde este calea care duce la cetate.

Fiind o zi de luni telecabina nu functiona asa ca singura varianta de a ajunge la cetate a fost pe picioarele din dotare.

Langa info point am vazut o mica locolotiva pastrata ca intr-un muzeu in aer liber cocotata pe un piedestal.

Din nou am avut parte de momente de bucurie vazand statuile antrenorilor si gimnastelor romance care ne-au facut mandrii ca suntem romani de atatia ani de zile.

Am mers din nou prin parculet bucurandu-ne de racoare la umbra copacilor in acea zi care se anunta una plina de soare.

Ulterior am luat-o pe langa parc pregatindu-ne psihic pentru urcusul care nu parea chiar foarte-foarte usor.

Vederea cetatii din varf ne motiva sa dam din picioare si sa ne dozam fortele pentru a putea urca in conditii optime. Pe drum nu am intalnit turisti. Stradutele sunt in panta, populate cu case pe stanga si pe dreapta drumului.

Aproape de intrarea in cetatea Deva am gasit si admirat cativa maci grupati ca intr-o gasca vesela si rosie, o pata de culoare langa verdele padurii.

In sfarsit am dat de indicatorul mult-asteptat. Cetatea Deva era la cativa pasi de locul unde ne aflam si astepta sa ne primeasca asa ca pe niste oaspeti veniti de departe…

Din aceasta parte a drumului puteam vedea turnul circular alb pe care aveam sa il admir in toata splendoarea lui sus de aproape.

O padure de salcami m-a facut sa imi imaginez ce parfum placut trebuie sa fie primavara prin aceste tinuturi. Mmmmm……

Am patruns in cetatea Deva pe poarta nr.1. Nici un strajer nu ne-a intampinat. Nici taxa de vizitare nu exista. am intalnit putini turisti in cetate poate si din cauza ca era devreme.

Zidurile si drumul pietruit renovate ca la carte traseaza o imagine impecabila si de aplaudat. Cetatea Deva a avut si ea un trecut zbuciumat ca suratele ei din Moldova ramase inca in picioare dupa atata vreme.

Prin cetate am dat peste un melc calator pe care l-am si pozat pe ziduri.

Si o soparlita sau chiar doua am vazut intre zidurile cetatii. In rest o liniste dulce invaluia tinutul.

Dupa ce am trecut de prima poarta cu turn de supraveghere ma asteptam sa vad mai multe informatii. Exista din loc in loc panouri informative. O carte cu cetatea Deva am gasit sa cumpar pe la tarabutele de la poalele dealului. M-am multumit si cu un magnetel de frigider.

Pentru turistii bine antrenati exista traseul al doilea de parcurs pe scari. Eu am incercat varianta „mai catinel”- ce atata graba?

Sincer ne-am bucurat ca cetatea Deva este deschisa spre vizitare. Am inteles ca a stat cativa ani inchisa in incercarea de renovare.

Carevasazica am trecut si prin al doilea turn de supraveghere. Spre mirarea mea l-am gasit gol-golut.

Se vede treaba ca a fost renovat frumos, dar parca mi-ar fi placut sa vad pe pereti o sabie, un buzdugan, o armura intr-un colt ceva…

Un motiv pentru care urci la cetate este ca sa vezi in punctele de belvedere ce frumos se zareste de sus orasul.

Aici se poate vedea punctul de sosire al telecabinei (daca ar fi functionat). Poate ca e interesanta si plimbarea cu telecabina mai ales pentru priveliste.

Din acest loc puteam admira zidurile inalte si groase ale cetatii Deva. Mi-am facut curaj si am inceput sa numar scarile…1..2..3..4…

Ce-i mai frumos atunci cand ajungi ostenit sa urci in capatul sacrilor este ca intalnesti drapelul romanesc falfaind pe fondul albastru al cerului senin.

In anul centenarului avem un drapel romanesc fluturand indraznet in varful cetatii si amintindu-ne ca suntem un popor liber.

De jur imprejur esti liber sa vezi orasul, localitatile vecine, campurile si dealurile romanesti. 🙂

Nu am ezitat sa imi fac un selfie cu drapelul romanesc. Cred ca am vazut si in alte cetati arborat tricolorul si e un lucru frumos.

Putin mai sus zidul cetatii pare un fragment din care timpul nemilos a muscat ca dintr-o amandina. Traseul este bine reconstituit. O podisca de lemne pare sa te conduca spre calea descoperirii istoriei.

Eram nerabdatoare sa vad daca se gaseste ceva in casuta cu acoperis caramiziu, dar tot m-am oprit pentru 2-3 poze.

Aici este zona cuptoarelor. Asa am citit pe panoul informativ. M-am bucurat sa vad cuptorul (adica locul nu este gol).

De asemenea m-am bucurat de linistea locului si de asa zi insorita in care Dumnezeu ne-a dat sa vizitam Cetatea Deva. De la Bucuresti pana aici mi se paea un drum atat de lung si foarte greu de parcurs, dar nu a fost asa.

Se vede treaba ca cetatea a fost renovata in stil mare, cu gust. Nu stiu cat a costat reabilitarea, dar eu zic ca a meritat toti banii.

Privind la cuptorul de paine parca mi s-a facut foame dintr-o data. Aveam la Orastie o pizzerie descoperita in prima zi de vacanta unde mancam foarte bine.

Cu aceste ganduri pasnice am continuat sa parcurg si sa descopar Cetatea Deva. Pe alei serpuite rupte parca din filme cu printi si printese, printre metereze mustind a istorie am parcurs o zona care m-a dus la un pod.

La prima vedere parea foarte interesanta ca arhitectura aceasta poarta cu podet. Chiar daca s-a pastrat partial arcada are un farmec aparte iar podetul promite prin parcurgere dezvaluirea unei privelisti minunate.

E un loc de trecere de la tinutul strans al pietrei si zidurilor la tinutul verdetei plin de libertate. Verdele imbietor al pajistilor m-a dus cu gandul o clipa la Bucovina noastra minunata.

Romania pitoreasca poate fi descoperita si din Cetatea Deva. Priviti-o si minunati-va!

Poate la un moment dat podul a fost mobil sau poate si acum este mobil judecand dupa lanturile mari care se vedeau pe lateral. Ce sa mai zicem? Cetatea Deva este minunata!

Jos in oras cladirile si casutele se vad de parca un orasel in miniatura s-ar ascunde la poalele cetatii.

Nu ma puteam opri din fotografiat asa frumusete. Da, este frumusetea tarii noastre pe care multi o reneaga.

Din lateral zidurile groase ale batranei cetati stau in picioare si privesc tantose spre viitor. Ce bine ca aceasta bucatica de istorie poate fii accesata so parcursa cu piciorul de urmasii romanilor care au aparat-o cu pretul vietii in trecut!

M-am dus, m-am intors pe pod clipind des la imaginea frumoasa. E un sentiment de bucurie imens ca atunci cand vezi prima data marea.

Ce tablou exceptional aveam tesut chiar in fata ochilor! Soarele incepea insa sa muste din piele asa ca mi-am continuat drumul nu inainte sa mai fac cateva fotografii.

In poza asta parca sunt „un ciresar” fugit din cartea cu acelasi nume a lui Constantin Chirita. Ha, ha, ha! Spiritul de aventura avea insa sa imi dea fiori!

Dintr-un colt am surprins iar podetul plin de surprize placute cum sta el asezat bine pe ziduri. Sa speram ca Cetatea Deva va dainui multi ani de acum inainte in forma si starea buna in care este acum!

Din orice parte ai parcurge-o cetatea e fabuloasa. Acum ma incanta cu acest turn cilindric care imi amintea de Cetatea Rasnov sau oricum de turnuirle brasovene.

Albastru si verde- culorile rupte din natura imi plac in mod deosebit. Din loc in loc cate o floare galbena ratacita imi dadea binete.

Partea cea mai de sus a Cetatii Deva nu se poate vizita. E intr-o stare mai degradata si poate pune in pericol viata vizitatorilor.

Totusi mare parte din ea este deschisa spre vizitare asa ca nu avem ce sa regretam.

Langa un stalp am zarit ceva in iarba. Credeam ca e un serpisor, dar era o soparlita care se incalzea la soare.

Am mai admirat o data turnuletul alb cilindric si m-am gandit cu nostalgie la faptul ca poate nu o sa mai am posibilitatea de vad asa de curand Cetatea Deva. Cateodata trebuie sa te concentrezi cat poti de bine sa inmagazinezi toate imaginile de la fata locuului.

Soarele isi rasfira lenes razele printr-un turn un pic „ramolit”, dar avand farmecul lui. Uimirea cand il vezi e cum de a rezistat sa stea inca in picioare? Probabil ca pe aici se ajunge mai sus in cetate, dar drumul este barat.

„Mai la umbra” intre ziduri este racoare. e locul potrivit de unde poti sa te bucuri de priveliste si sa te ascunzi de soare.

„Dupa colt” te asteapta fluturand vesel tricolorul romanesc. E al doilea pe care l-am vazut in cetate.

Pana in acel moment am mers agale prin cetate dornica sa surprind toate secretele pe care le avea de aratat.

Trepiedul mi-a fost un bun companion altfel nu reuseam sa fac poze atat de pitoresti mai ales in locuri inguste sau denivelate.

In zona asta cetatea parca a fost muscata de un urias. Posibil ca un incendiu sau proiectil sa ii fi stirbit o parte din „breton”.

Sus acolo se vede partea mai carunta a cetatii. Nu stiu daca nu a fost reabilitata in mod expres pentru a-i pune in valoare vechimea sau pur si simplu nu s-a putut renova.

Dupa cateva poze bune am observat ca sus era atarnata o plancare mare vopsita cu rosu pe care scria ceva. Ma gandeam ca e un avertisment sa nu ne cataram pe ziduri sau ceva de genul.

Cand colo am ramas socata sa citesc „atentie vipere”. Mi-a pierit tot cheful de poze sau plimbare. Mi-am impachetat trepiedul si la druuuuuum adica partieeeeeeee!

Pentru toti cei care vor sa viziteze Cetatea Deva ii incurajez sa o faca, dar cu prudenta. E adevarat ca eu am vazut doar un melc si doua soparle, dar cu viperele nu este de joaca.

Pe site-ul cetatii putem citi ca: „Primele izvoare istorice referitoare la cetatea Devei dateaza din a doua jumatate a secolului al XIII-lea. Prin documentul emis de regele Stefan al V-lea in 1269, acesta il rasplatea pe unul dintre credinciosii sai pentru actele de vitejie. Aceasta este cea mai veche mentionare a cetatii, care atesta ca fortificatia exista dinaintea anului 1266.”

„O legenda care circula pe teritoriul Ungariei si localizeaza existenta unui pietrar pe nume Kelemen, care incearca sa construiasca Cetatea Devei impreuna cu alti 12 mesteri. Precum in cunoscuta balada romaneasca si in cazul povestii pietrarului Kelemen, absolut tot ce construia ziua se darama noaptea. Pentru a duce la capat proiectul, ei au stabilit sa o jertfeasca pe prima sotie care le aduce mancarea in ziua urmatoare, iar cenusa ei sa fie amestecata cu tencuiala. Sotia lui Kelemen, numita tot Ana, a fost sacrificata, iar constructia s-a finalizat.”

Astfel cu bucurie si teama la final de calatorie am parcurs Cetatea Deva. Urmatoarea oprire avea sa fie Cetatea Huniazilor despre care de fapt am scris intr-o insemnare anterioara.

Si-am incalecat pe-o sa si am parasit Cetatea asa. 🙂

Definitie DEX: FAMÍLIE, familii, s. f. 1. Forma sociala de baza, intemeiata prin casatorie, si care consta din sot, sotie si din descendentii acestora Carevasazica toti suntem aici in lumea asta datorita unui barbat si a unei femei. Si Dumnezeu tot asa a gandit cand a creeat un Adam si o Eva, NU DOI ADAMI, NU DOUA EVE…

In Evanghelia după Marcu CAPITOLUL 10 chiar este precizat foarte clar acest aspect:

6. Dar de la inceputul fapturii, barbat si femeie i-a facut Dumnezeu.
7. De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa .
8. Si vor fi amandoi un trup; asa ca nu mai sunt doi, ci un trup.
9. Deci ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu mai desparta.
Aici putem observa chiar la dublu specificata ideea de familie. Omul se va unu cu femeia sa. Omul va lasa pe tatal si pe mama sa adica doua elemente de genuri diferite (mama-femeie si tata- barbat).

Restul e o concluzie simpla. Fie ca se va tine pe 7 octombrie sau pe 8 octombrie referendumul este despre Adam si Eva sau manualul nescris de intemeiere a familiei.

Cand eram mica o admiram pe invatatoarea mea atunci cand organiza serbarile copiilor. Cum statea dupa cortina si monitoriza intreaga desfasurare a serbarii soptind celor mai „uituci” dintre noi sau semnalizand celor care trebuiau sa intre in scena si uitasera dupa cine le era randul sa spuna poezia. 🙂 Erau emotii mari sa reciti in fata unei sali imense (la caminul cultural), dar era si frumos. Acum cand privesc la draperia din dormitor ma gandesc la serbare. Acasa in copilarie eu o imitam pe invatatoare si tineam o serbare cu papusile din dotare. Fiecare „spunea o poezie” ca la serbare. Era un teatru manageriat de Elenushu. Glasurile papusilor apartineau tot lui Elenushu. 🙂 Ce vremuri frumoase! Copilaria cea minunata a trecut si acum „recitam” in campul muncii strofele

Cetatea Costesti nu era pe lista de obiective. Auzisem de ea ca ar fi interesanta si daca tot ne ramasese o jumatate de zi libera dupa vizitarea Sarmisegetuzei am zis sa mergem si acolo. La etapa de studiere a traseului am intrat pe net si imi formasem o parere care s-a dovedit adevarata cum ca la Costesti e cam pustietate.

Din raspantie de la Infopoint Costesti e destul de usor sa te orientezi daca te interesezi de traseu. Eu am primit pliante si harta locului plus informatii despre traseu.

Dupa ce am trecut podul ne-am luat dupa indicator. Adevarul e ca pe tot traseul nu ne-am intalnit cu nimeni. O liniste suspecta pentru un orasean ne torpila. Cum poate sa existe asa liniste aici ne intrebam mirati?

Drumul este unul de tara si poate fi parcurs sau chiar e recomandat sa fie parcurs cu piciorul. Daca vreti sa va forati masina…. e alegerea fiecaruia. Pietricelele de pe drum sunt dusmanoase cu dedesubtul masinii.

Pe langa liniste am intalnit si admirat verdeata naturii in anotimpul renasterii- primavara. Colinele garbovite de timp inca zambesc din negura istoriei si sunt prezente inca aici si acum. Cate razboaie sangeroase or fi vazut intre stramosii daci si romani numai ele stiu.

Cineva si-a facut un mic conac in pustietatea locului. Privit de departe parca e rupt din cartea de poveste. Foarte buna idee!

Pe langa marginea drumului ferigile ciufulite de un verde plapand formeaza un fel de covoras verde. Sunt in crestere.

Daca tot vorbim de flora sa amintim si de fragutele pe care le-am vazut si pe langa drum si chiar intre zidurile Cetatii Costesti.

De cand nu mai vazusem o gargarita simpatica? Statea pe un piedestal cu care se asorta in totalitate. 🙂

Am mers pe jos cativa kilometri buni. Din loc in loc ca o recompensa a rabdarii aparea indicatorul care ne reamintea ca suntem pe drumul cel bun- drumul asta duce la Cetatea Costesti.

Cam tot traseul arata ca in poza de mai sus cu verde picurat din copaci, ferigi, plante. Ploaia ne-a dat si ea tarcoale stropindu-ne buclucas, dar nu asa de rau… incat sa ne suparam.

Dupa ceva vreme am ajuns la o troita de lemn. Langa ea era un indicator mai vechi si ruginit (pus probabil de pe vremea cand era bunica fata). Drumul se ingusteaza brusc.

O pasune frumoasa impodobita cu pomi fructiferi ne-a incantat privirea. Cinste gospodarului ei care o ingrijeste!

Indicatorul arata 200m asa ca tinundu-ma urat de uluci cu o privire intrebatoare (unde e cetatea aia?) am inceput sa urc anevoios.

Peisajele din imprejurime te odihnesc sufleteste. Chiar daca trupul e ostenit de drum, zambetul e prezent sa descatuseze greutatea traseului sau mai bine zis lungimea lui.

Stramosii daci erau fericiti. Stand in asa loc frumos, pitoresc nu ai cum sa nu fii fericit ca existi.

Ai senzatia ca ai ajuns pentru ca drumul e barat. 4 stalpisori te impiedica sa te aventurezi cu masina mai incolo. Urci pieptis panta si teoretic crezi ca ai gasit Cetatea Costesti.

Practic am gasit intai pe jos un gandacel ciudatel cum nu am mai vazut. Avea niste antene mari zici ca era teleizvor ambulant si patru pete negre pe „cocoasa” care iti dadeau impresia ca daca ii pui o scobitoare pe pata ii va sta ca un suport de creioane.

Lasand gluma la o parte mai sus chiar am gasit plancarda care ne confirma ca aici este Cetatea Dacica Costesti. Slava Domnului ca am ajuns!

Cetatea Costesti este mai micuta decat Sarmisegetuza. Nu atrage asa de multi turisti pentru ca nu e promovata temeinic.

Un val de pamant te obliga sa urci. Iarba acopera ca o paturica vesela filele istoriei. Cate batalii crancene or fi fost pe aici? Desi stramosii nostri erau curajosi cetatea a fost devastata in anii razboaielor de cucerire a Daciei de catre romani (101 – 106).

Cetatea Costesti a fost ridicata in vremea regelui Burebista si a servit ca fort militar si resedinta pentru capeteniile dacice. Zidurile ramase sunt cea mai buna dovada a trainiciei Cetatii.

La primva vedere pare ca Cetatea Costesti nu are prea multe de oferit privitorului avid dupa trecutul istoric. Trebuie sa fii atent la linistea tainica. Locul e o nestemata nevalorificata.

Nu exista casa de bilete. Nu exista audioghid. Daca ai trecut in prealabil pe la Infopoint poate ca ai harta locului altfel nimeni nu o sa iti explice nimic aici.

Cand crezi ca totul aici e verdeata si atat dai cu ochii de „un acoperis” un pic mai sus. Amplasat strategic turnul locuinta asteapta sa il explorezi.

Scarile acestea mustesc de istorie. Urci pe ele zambind si bucurandu-te ca au rezistat atatia ani ca sa te primeasca si pe tine turistule, calator prin lume.

E adevarat ca acoperisul e un pic ruginit, dar inca mai e capabil sa protejeze bucatile de zid. Intr-un coltisor am dat peste o fraguta. Se hraneste din pamanturile noastre dacice.

Aici la Costesti am facut primul filmulet „istoric” cu aparatul de fotografiat cel nou.

Mai sus de turnul locuinta se afla inca una identica. Are un acoperis asemanator. Zidul pare copiat dupa primul. Totul tras la indigo?

Cativa stropi razleti de ploaie ne-au facut sa ramanem sub acoperis mai mult. Am mancat un sandvis gustos si ne-am continuat explorarea.

Am lasat in urma prima locuinta dacica si ne-am aventurat spre o pajiste frumoasa verde-verde plina de flori galbene de camp.

Nu m-am putut abtine sa nu ma tavalesc pe iarba matasoasa. Oricat de frumoasa ar fi lumea cu lucrurile ai ademenitoare, Romania e cea mai frumoasa pentru ca aici e acasa si u se compara cu nici un loc de pe glob.

La mijlocul campiei cu flori observi un acoperis. E al doilea turn locuinta pe care ca sa il vezi esti obliat sa cobori. Am bagat de seama ca cele doua locuinte erau asezate simetric.

Am omis sa spun ca in linistea aceea tulburatoare a Cetatii se auzeau milioane de greieri cantand. Muzica lor inaltatoare ne-a uns sufletele cu bucurie.

In a doua locuinta dacica am stat cel mai mult si ne-am odihnit. Eu am meditat la soarta rau incercata a poporului roman. Desi au incercat unii sa ne stearga din istorie Bunul Dumnezeu nu i-a lasat sa isi duca planul la indeplinire. Suntem tot aici in Romania inca.

Cred ca aceasta cetate dacica seamana cu poporul roman. E daramat, dar exista. Unele bucati de pietre par aranjate aleator de o mana neindemanatica de parca era in criza de timp cand le-a pus una peste alta.

Adevarul este ca venind aici ma gandeam ca o sa gasesc o cetate sau macar o ruina. S-au pastrat foarte putine elemente din batrana Cetate Costesti. Ne multumim cu putin. Asta e istoria. Neinduratoare cateodata…

Blocuri, verdeata, greieri, istorie si pace- cam aceste elemente definesc Costestiul.

M-am bucurat tare mult ca am reusit sa vad doua dintre cetatile dacice dupa o asteptare de 38 de ani. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

Multumesc lui Dumnezeu care ne-a vegheat pasii pe tot parcursul calatoriei noastre! Multumesc lui Catalin care a facut posibila aceasta plimbare!

Tin sa precizez ca dupa ce ca cetatea a fost vitregita de vreme, acum mai are si niste scrijelituri urate de la niste oameni de nimic care mazgalesc blocurile de piatra. E frumos asa? 😦

Pentru ca si urmasii nostri sa aiba posibilitatea de a vedea urmele cetatilor dacice ar trebui ca fiecare vizitator sa fie constient de valoarea locului si ATENT sa nu strice absolut nimic sau sa stirbeasca din frumusetea cetatii.

Mai sus de a doua locuinta dacica nu am urcat pentru ca nu mai era nimic de vazut. Ne-am intors in parcarea din centrul satului Costesti cam osteniti de drum.

Cateva pietre razlete mi-au retinut atentia. Sa zicem ca aceasta ar fi fost candva parte din zidul cetatii, dar cea de mai jos?

…ce sa caute o piatra cu gaura in pustietatea Cetatii Costesti? Ce o fi fost la originea ei?

Campia cu flori va ramane in inima mea ca asociata cu Costestiul. Florile galbene impanzite cu greieri cantareti cresc din paginile istoriei dacilor si romanilor.

In mare cam aceasta a fost povestirea despre Cetatea Costesti. Daca mai ajungem in zona vom merge si la Blidarul… candva…Zona este absolut superba si merita vizitata la pas.

Nu la fel de spectaculoasa ca Sarmisegetuza Regia, Sarmisegetuza Ulpia Traiana este totusi un obiectiv important care merita vizitat macar o data in viata. Curiozitatea, dar si nevoia de a vedea locuri care au fost locuite de romani ne-au impins intr-o frumoasa dimineata de primavara pe …drumurile patriei intr-o calatorie interesanta.

Drumul pana la Sarmisegetuza Ulpia Traiana este foarte bun si ne bucuram pentru asta. Localitatea setata pe GPS era chiar „Sarmisegetuza”. In apropierea Hategului am gasit localitatea care isi pastreaza de 2000 de ani acelasi nume.

Stiam ca situl arheologic este vizavi de
Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa. Localitatea este micuta si posibilitati de cazare sunt reduse. Chiar langa situl arheologic este un loc pentru servit masa, dar preturile sunt marisoare.

Situl arheologic de la Sarmisegetuza Ulpia Traiana este imens. Sunt case care au in gradina ruine romane. Daca te cazezi aici e ca si cum ai dormi langa ruinele vestitei Sarmisegetuze. Privind printre sipcile gardului te cuprinde o nerabdare teribila sa ajungi sa iti cumperi mai repede biletul si sa incepi vizitarea.

Ne-a luat cam o ora jumatate vizitarea Sarmisegetuzei Ulpia Traiana si undeva la treizeci de minute vizitarea Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa de peste drum.

Dupa ce intri realizezi ca situl arheologic e imens si trebuie sa gasesti cu ajutorul hartii un traseu organizat ca sa vezi tot. Noua ne-au fost de ajutor pliantele cumparate o data cu biletele de la chiscul de la intrare. Cantitatea de informatie e uriasa. Existe plancarde langa fiecare ruina care descriu si te informeaza asupra datelor. Iti trebuie rabdare…

Templul zeitei Nemesis nu este asa de interesant ca ceea ce se afla in vecinatatea lui- AMFITEATRUL. Placuta informativa face referire la faptul ca Zeita Nemesis era protectoarea norocului. Nemesis, fiica lui Nyx (Noaptea), era, in mitologia greaca, una dintre divinitatile infernale. Slujitoare a echilibrului și a ordinii din univers, ea cîntărea fericirea și nenorocirile oamenilor, faptele lor bune si faradelegile savarsite si abatea asupra lor pedeapsa cuvenita, calauzindu-le soarta. Mai tarziu, datorita acestui atribut, Nemesis devine personificarea razbunării divine. Ea îi urmareste si-i pedepseste pe muritori pentru crimele savarsite.

Amfiteatrul era locul in care se purtau luptele intre gladiatori. Acestia aveau nevoie de „noroc” de aceea se rugau inainte de intrarea in lupta in Templul lui Nemesis de langa Amfiteatru.

Amfiteatru avea 5000-6000 de locuri care erau ocupate in functie de rangul social. A fost construit intai din lemn si ulterior din piatra.

Aici ne aflam chiar in mijlocul Amfiteatrului care este imens. Conform informatiilor de pe placuta aflam ca aici aveau loc spectacole de mima, lupte intre gladiatori, diferite competitii sportive etc.

E ingenioasa ideea acestei reconstituiri pe care am vazut-o afisata langa Amfiteatru ca sa ne putem face o idee cum arata el in momentele lui de glorie.

Puteti observa si mai sus sau in aceasta poza ca pe mijlocul locului Amfiteatru avea un santulet folosit pentru cand spalau arena de sange dupa lupte. E adevarat ca romanii aveau o cruzime ciudata si o placere sadica sa priveasca la luptele gladiatorilor.

Pare un moment ciudat sa privesti aceste locuri care acum se mandresc doar cu ruine impadurite cu iarba verde. A avut si momentele ei de glorie Sarmisegetuza Ulpia Traiana.

Aceasta zona indepartata de Bucuresti acum aproape 2000 de ani a avut stralucirea unui oras roman, a fost locuita de romani si si-a continuat pana azi viata tragandu-si seva din acei ani ai inceputurilor.

Dezlipindu-ne de Amfiteatru mergem pe langa un indicator care ne arata ca in 300 de metri vom vedea Forul Roman. E adevarat ca intrand pe un drumeag ingust care ocoleste gradina unui gospodar ajungi la Forul Roman.

Intrarea in For se facea printr-o poarta impunatoare. Astazi au ramas doar doua bucati de coloane rupte ca o amintire innourata a acelor vremuri stralucitoare.

Si de data asta mi-a parut bine ca arheologii ne-au facut cadou o mica reconstituire ca sa vedem cum arata locul in trecut.

Este adevarat ca romanii construiau dupa acelasi proiect orasele in zonele pe care le cucereau. Astazi arheologilor le este mai usor sa descopere „urmele”.

In curtea Forului Roman m-am simtit ca intr-o gradinita de copilasi unde toate „jucariile” erau asezate sau mai bine zis aruncate haotic.

De departe zaresti aceasta piesa din piatra sculptata cu alura de carte. Nu este carte. Cel mai probabil este o piatra tombala sau o bucata din cladire/zid care informa asupra locului.

Mai departe am zarit o urma de coloana patratoasa ca o talpa de papuc aruncata de apa istoriei dupa inundatia anilor.

Aici alta „carticica” sau mai bine zis un colt de foaie de istorie rupta din manual. Scrie in latina. E magulitor.

Se mai pastreaza parti ale Forului in care remarcam o arcada si fragmente de coloane. Cele doua imagini de sus si de jos par asemanantoare pentru ca exista o simetrie perfecta.

Daca nu reusesti cu ochii mintii sa iti imaginezi cum arata locul in vechime esti ajutat de placuta informativa care dezleaga misterul. Mai jos apare reconstituirea.

Adevarul e ca aici pe vremuri chiar era un loc stralucitor, somptuos. Pacat ca nu sunt bani pentru investit in arheologie. Probabil ca s-ar fi descoperit multe lucruri interesante.

In unele zone curtea forului arata ca niste gramezi de domino cazute. Unele cuburi de piatra sunt suprapuse fara vreo logica. Poate ca se mai poate lucra la aspectul estetic al sitului.

Vizitand Sarmisegetuza Ulpia Traiana mi-a revenit in minte un vechi vis- acela de a merge si la Histria sa vedem candva situl arheologic de acolo. Oare seamana cu acesta?

In centrul curtii Forului si pe margini tronau bazele ce sustineau statui de bronz aurit. sau marmura ale imparatilor care au avut un rol important in viata orasului. La Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa se pastreaza bucati din statui de aici din situl arehologic.

Am fost si eu o statuie vivanta pentru cateva momente. Ha, ha, ha! Numai soclul e de mine!

Lasand gluma la o parte aici chiar am alura de procurator roman. Ave, Cezar! :))

Daca incerci sa iti rotesti privirea prin toata curtea forului roman observi ca in centru este un maldar de pietre cu o gropicica in fata si te intrebi oare ce vrea sa insemne. Nu mi-am dat seama nici eu chiar si dupa ce m-am dat mai aproape.

Ma gandesc ca poate este o parte de zid sapat ca sa fie dezvelit si lasat ca „mostra” pentru vizitatori sa realizeze ca ceea ce vad nu e decat varful aisbergului. Trebuie sapat de jur imprejur pentru a descoperi comoara arheologica ascunsa la Sarmisegetuza Ulpia Traiana.

Pe langa zidurile care s-au pastrat in unele parti chiar foarte bine gasim rabdarea si timpul necesar pentru a descoperi Sarmisegetuza Ulpia Traiana. Aici un audioghid ar fi fost perfect.

Intr-un colt al Forului roman probabil unde a fost Basilica se afla o groaza de bucati de coloane asezate „ordonat” inntr-o incercare de reconstituire cam stangace.

Aici istoria a scris direct pe pietre, pe ziduri, pe coloane si cuburi. Privite de aproape pietrele par niste schelete de mamuti ascunse intr-un muzeu.

Cred ca cea mai mare parte a timpului am petrecut-o in Forul roman si in Amfiteatru. Sunt foarte multe lucruri de vazut aici si la un moment dat iti trebuie o pauza de concentrare.

Langa coltul cu coloanele fragmentate am vazut o bucata de exponat sculptat in piatra cu ceva ce parea un leu sau un animal de prada. Oare mi s-a parut mie?

Am parasit Forul Roman sa ne intoarcem la Palatul procuratorului financiar care era una din cladirile importante ale orasului. Avea si bai-terme si temple-altare.

Ruinele Palatului procuratorului financiar asa cum se prezinta ele azi par a fi niste creneluri de turn prin care istoria ne face cu mana in semn de salut.

Se vede treaba ca aici arheologii au lucrat cel mai mult sapand dupa „urmele istoriei”.

Pe la ora pranzului ne-am hotarat sa exploram si zona de langa Palatul Procuratorului. Acest loc pare o parcela de gradina sau un loc de pajiste inconjurat de nuci.

Aici erau atelierele de sticlariei. Conform placutei informative se spune ca au fost descoperite cinci cuptoare de prelucrare a sticlei.

Cel mai mult mi-a placut aceasta coloana, de fapt singura pe care am vazut-o stand in picioare la locul ei pe locul unde a fost Tempulu lui Silvanus care era zeul padurilor si al campurilor, protectorul culturilor de orice fel.

Ma declar foarte multumita de vizitarea sitului arheologic Sarmisegetuza Ulpia Traiana. Slava Domnului ca l-am vizita intr-o zi insorita. Zona nu a fost atat de aglomerata.

Langa Amfiteatru era o locuinta din care s-a pastrat acel sistem ingenios al romanilor -hipocaust adica incalzire prin pardoseala.

Ne-am despartit de Sarmisegetuza Ulpia Traiana cu greu, dar orice inceput are un sfarsit si orice curiozitate satisfacuta isi pierde din suspans.

In pretul biletului de intrare a fost cuprinsa si vizitarea Muzeului de Arheologie Sarmizegetusa de peste drum care are cateva exponate interesante ce merita vazute.

Am uitat sa scriu ca se pot cumpara magneti, pliante, carti informative de la casuta de bilete sau de la o taraba aflata in parcarea din fata. Am gasit aici un magnet cu steagul dacic- capul de lup cu corp de sarpe.